Viziunea federalistă pe care Jean Monnet și Robert Schuman au aprins-o pentru prima dată — și pe care Altiero Spinelli a reînviat-o ulterior cu ardoare urgentă prin Manifestul de la Ventotene — rămâne, până astăzi, o arhitectură neterminată. Respingerea unei Constituții Federale Europene a lăsat continentul cu o uniune monetară fără o veritabilă uniune economică și fiscală: o monedă unică susținută de Banca Centrală Europeană, dar lipsită de capacitatea suverană comună care să îi confere deplină legitimitate politică. Această incompletitudine structurală, tolerată multă vreme în perioade de relativă stabilitate, a devenit acut periculoasă într-o epocă definită de convergența simultană a realităților VUCA și BANI — volatilitate, incertitudine, complexitate și ambiguitate, compuse de fragilitate, anxietate, non-linearitate și incomprehensibilitate.
Traversăm crize civilizaționale suprapuse: colapsul ecologic, erodarea democrației, instrumentalizarea platformelor digitale și ascensiunea a două modele de modernitate antitetice, dar la fel de periculoase — acceleraționismul tehnologic autoritar promovat de o Chină tot mai asertivă și naționalismul ultramercantil, tranzacțional, întruchipat de doctrina MAGA, astfel cum o articulează figuri precum Peter Thiel. Niciunul nu oferă Europei ceea ce are mai urgentă nevoie: nu eficiență singură, nu dominație singură, ci sens.
Rapoartele elaborate de Mario Draghi și Enrico Letta, sub egida intelectuală a Institutului Jacques Delors, au formulat argumentul structural cu o rigoare exemplară. Desăvârșirea Pieței Unice în domeniul serviciilor, capitalului, energiei, apărării și datelor nu este opțională — este condiția rațională prealabilă a supraviețuirii europene într-o epocă de competiție geopolitică sistemică. Susținem această agendă pe deplin și fără ezitare.
Refuzăm însă să reducem Europa la o tranzacție. O Piață Unică autentică, adâncită și întregită, este o condiție necesară — nu și suficientă. Adevăratul și iremplacabilul avantaj competitiv al Europei nu rezidă doar în viteza algoritmilor săi sau în eficiența lanțurilor sale de aprovizionare, ci în capacitatea sa de a cultiva un ethos civilizațional comun — înrădăcinat în moștenirea sa umanistă și reînnoit în mod conștient pentru crizele secolului prezent.
Dorim să precizăm ceva pe care munca pionierat a lui Mario Draghi și Enrico Letta o implică în mod necesar, dar pe care societatea civilă trebuie să o articuleze cu deplină claritate: victoria pe care Europa o caută în cursa competitivității globale nu trebuie să devină niciodată un scop în sine — o goană rapace după trofee de etapă, măsurată doar prin indicatori trimestriali și scorecarduri geopolitice. O asemenea victorie, obținută cu prețul coerenței ecologice și al solidarității sociale, ar fi indistinctă de modelele de dominație pe care căutăm să le depășim.
Adevărata competitivitate europeană trebuie să se înscrie simultan și coerent într-o viziune pluralistă — una care refuză logica binară a confruntării între blocuri — într-o geo-economie multilateralistă care reconstruiește încrederea în cooperarea internațională bazată pe norme și într-o autentică reîmprietenire cu Natura, ca precondție fondatoare pentru abordarea crizei ecologice generale.
Este aici că gândirea istoricului Fernand Braudel devine în mod neașteptat prescientă. Conceptul său de économie-monde — economia-lume ca totalitate spațială structurată, ierarhică, dar organic interconectată — oferă un cadru incomparabil mai onest și mai generator decât globalizarea anacronică, devastatoare și mărginită ca perspectivă a ultimelor trei decenii. Ambiția Europei ar trebui să fie aceea de a deveni nodul cel mai uman-creativ și cel mai responsabil ecologic din acel sistem — nu cel mai agresiv prădător al său.
Această ambiție nu poate fi realizată decât prin învățarea pe tot parcursul vieții, asumată nu ca slogan de politici publice, ci ca un angajament cu adevărat articulat și profund interiorizat al societății civile globale — singura forță capabilă să deschidă calea spre o economie-lume în care diversitatea culturilor umane și a ecosistemelor naturale este înțeleasă ca sursă a rezilienței colective.
Împotriva derivei seducătoare, dar în ultimă instanță periculoase, a ceea ce Gianni Vattimo și Pier Aldo Rovatti au numit il pensiero debole — fantezía post-nietzscheană că limita este obsoletă și că putem deveni cu toții zei suverani ai propriei experiențe — propunem un fundament filosofic diferit. Îl numim realism neo-stoic: nu austeritatea unui suflet lipsit de bucurie, ci luciditatea unei minți care poate înfrunta greutatea deplină a crizelor intersectate fără să cedeze, și care poate acționa cu responsabilitate și creativitate în interiorul unor limite reale.
În epoca post-Adevărului — în care proliferarea ipotezelor nu a adus iluminare, ci dezorientare, iar relativizarea tuturor reperelor a lăsat un număr tot mai mare de ființe umane fără ancore creative ferme în viața lor interioară și spirituală — neo-stoicismul nu mai este pur și simplu o opțiune filosofică. El este un răspuns necesar la entropia generalizată și la criza de sens care bântuie o lume devenind simultan mai interconectată și mai spiritual rătăcită.
Cu Denis de Rougemont, afirmăm că proiectul european este, în profunzimea sa, o întreprindere centrată pe persoană — înrădăcinată în demnitatea iremplacabilă a ființei umane. Cu filosoful Emanuele Coccia, ne amintim că ființa umană nu este suverană asupra naturii, ci continuă cu ea. Și cu Edgar Morin, îmbrățișăm complexitatea ca metodă: capacitatea de a ține laolaltă contradicția și de a rezista lașității intelectuale a certitudinii premature.
Gândirea economică ce animă acest ethos se inspiră din critica riguroasă a inegalității formulată de Joseph Stiglitz și din mișcarea Economy of Francesco — născută sub inspirația Papei Francisc — care insistă că piețele trebuie să servească persoanele și comunitățile, nu să le consume. Consumul sustenabil nu este privațiune. Este o formă superioară de libertate: libertatea celor care și-au redobândit capacitatea de a întreba pentru ce anume este, în plenitudinea sa, viața.
Prin Catedra Internațională Onorifică ”Jean Bart” (CIO-SUERD), platformă creată de Fundația EUROLINK – House of Europe, în parteneriat cu Academia Română, facem următoarea afirmație: călătoria spre o veritabilă reziliență societală — spre o Europă competitivă, suverană și umană — poate începe educațional mâine, nu peste un deceniu.
Ea începe cu programe de guvernanță responsabilă și de guvernare deschisă care iau în serios atât agenda structurală Draghi–Letta, cât și transformarea culturală mai profundă fără de care acea agendă va fi lipsită de fundamentul civic de care are nevoie. Începe cu curricule care predau empatia alături de economie, gândirea critică alături de alfabetizarea digitală și apartenența ecologică alături de ambiția antreprenorială. Începe cu generarea deliberată a unui nou ethos european — înrădăcinat în umanismul post-personalist al lui Edgar Morin, în grija față de lumea vie pe care filosoful francez Emanuele Coccia o vizionează, în pasiunea civică federalistă pe care Denis de Rougemont, Altiero Spinelli și generația fondatoare a europenilor ne-au lăsat-o moștenire, și în perspectiva civilizațională pe termen lung pe care economia-lume a lui Fernand Braudel o oferă drept busolă și corectiv.
Citim ”O Europă, O Piață” pentru că credem în ambele jumătăți ale acestui titlu cu egală convingere. Militam pentru ea pentru că alternativa — o Europă tehnic integrată, dar cultural goală, economic raționalizată, dar spiritual rătăcită, competitivă ca producție, dar săracă în sens — nu este o Europă care va dăinui. Secolul ce vine va fi modelat de cei care înțeleg că civilizațiile nu se construiesc prin piețe singure, ci prin calitatea ființelor umane pe care piețele sunt în ultimă instanță menite să le servească — și prin profunzimea vieții interioare pe care nicio piață nu o poate oferi, dar pe care orice educație autentică o poate contribui la trezire.
Pentru conformitate,
Prof. Asoc. Sever AVRAM
Coordonator General CIO-SUERD ”Jean Bart”