Viziunea federalistă pe care Jean Monnet și Robert Schuman au inițiat-o — și pe care Altiero Spinelli a reînviat-o ulterior cu ardoare prin Manifestul de la Ventotene — rămâne, până astăzi, o arhitectură neterminată. Respingerea unei Constituții a Uniunii Europene (nu un simplu tratat constituțional) a lăsat continentul cu o uniune monetară fără o veritabilă uniune economică și fiscală: o monedă unică susținută de Banca Centrală Europeană, dar lipsită de capacitatea suverană comună care să îi confere deplină legitimitate politică. Această incompletitudine structurală, tolerată multă vreme în perioade de relativă stabilitate, a devenit extrem de periculoasă într-o epocă definită de convergența simultană a realităților ”VUCA & BANI” — volatilitatea, incertitudinea, complexitatea și ambiguitatea, împreună cu fragilitatea, anxietatea, non-linearitatea și incomprehensibilitatea.
Traversăm o criză civilizațională cu forme suprapuse: colapsul ecologic, erodarea democrației, instrumentalizarea platformelor digitale și ascensiunea a două modele de modernitate diametral opuse, dar la fel de periculoase — acceleraționismul tehnologic-autoritar promovat de o Chină tot mai vehementă și naționalismul ultra-mercantil, tranzacțional, întruchipat de doctrina MAGA, așa cum o înfățișează Peter Thiel. Niciunul dintre modele nu oferă Europei abordarea de care are mai stringentă nevoie: nu doar eficiență economică, nu dominanță geo-economică, ci Sens.
Abordarea și luările de poziție ale ex-premierilor italieni Mario Draghi și Enrico Letta, au formulat argumentul structural-central, cu o exemplară rigoare. Desăvârșirea construcției unei veritabile Pieței Unice în domeniul serviciilor, capitalurilor, energiei, apărării și datelor nu este una opțională — este condiția rațională prealabilă a supraviețuirii europene într-o epocă de acerbă competiție geopolitică sistemică.
Noi susținem această agendă pe deplin și fără ezitare. Refuzăm însă să reducem Europa la o simplă convenție tranzacțională. O autentică Piață Unică, aprofundată și consolidată, este o condiție necesară, însă nu și suficientă. Adevăratul și avantaj specific competitiv al Europei nu rezidă doar în viteza algoritmilor săi sau în eficiența lanțurilor sale de aprovizionare, ci în capacitatea sa de a cultiva un ethos civilizațional comun — înrădăcinat în moștenirea sa umanistă și reînnoit în mod conștient, capabil să facă față crizelor secolului nostru.
Dorim să precizăm ceva pe care munca de pionierat a lui Mario Draghi și Enrico Letta o implică în mod necesar, dar pe care societatea civilă trebuie pe viitor să o transpună cu deplină claritate: victoria pe care Europa o caută în cursa competitivității economice globale nu ar fi adecvat să devină vreodată un scop în sine — o goană rapace după trofee de etapă, măsurată doar prin indicatori trimestriali și recorduri de ordin geopolitic. O asemenea victorie, obținută cu prețul coerenței ecologice și al solidarității sociale, ar fi dificil de separat în raport cu modelele UE caută să le depășească.
Adevărata competitivitate europeană trebuie să se înscrie simultan și coerent într-o viziune pluralistă — una care refuză logica binară a confruntării între blocuri — într-o geo-economie multilateralistă care reconstruiește încrederea în cooperarea internațională bazată pe norme și într-o autentică Reîmprietenire cu Natura, ca precondție fondatoare pentru abordarea crizei ecologice generale.
Este aici evident că gândirea istoricului Fernand Braudel devine în mod neașteptat de anticipativ-vizionară. Conceptul său de économie-monde — economia-lume ca totalitate spațială structurată, ierarhică, dar organic interconectată — oferă un cadru incomparabil mai onest și mai stimulativ în plan economic decât globalizarea devenită deja anacronică, devastatoare ca efecte și mărginită ca perspectivă în special a ultimelor trei decenii. O economie mondială braudeliană nu este o piață globală plată, fără fricțiuni, în care toate locurile sunt interschimbabile. Este un sistem viu de centre și periferii diferențiate, fiecare contribuind cu inteligența sa specifică la un metabolism comun. Ambiția Europei ar trebui să fie aceea de a deveni nodul cel mai uman-creativ și cel mai responsabil ecologic din acel sistem — nu unul care se manifestă drept dominator-agresiv în raport cu partenerii internaționali.
Această voință nu poate fi realizată decât prin conceptul lifelong learning (învățare pe tot parcursul vieții), asumată nu ca slogan de politici publice, ci ca un angajament cu adevărat transpus și profund interiorizat al societății civile globale — singura forță capabilă să deschidă calea spre o economie-lume, în care diversitatea culturilor și a ecosistemelor naturale este înțeleasă ca sursă a rezilienței colective.
Împotriva derivei seducătoare, dar în ultimă instanță periculoase, a ceea ce Gianni Vattimo și Pier Aldo Rovatti au numit il pensiero debole — fantezía post-nietzscheană conform căreia limita pentru uman devine desuetă și că putem deveni cu toții zei, suverani ai propriei experiențe — propunem un fundament filosofic diferit. Îl putem numim realism neo-stoic (cunoscut ”drept stoicism modern”): nu austeritatea unui suflet lipsit de bucurie, ci luciditatea unei minți care poate înfrunta greutatea deplină a crizelor multiple fără să cedeze, și care poate acționa cu responsabilitate și creativitate în interiorul unor limitări realiste ale umanului.
În epoca post-Adevărului — în care proliferarea ipotezelor nu a adus iluminare, ci în mod prevalent dezorientare, iar relativizarea tuturor reperelor a lăsat un număr tot mai mare de ființe umane fără ancore etico-creative ferme în viața lor interioară și spirituală — neo-stoicismul nu mai este pur și simplu o opțiune filosofică. El este o replică necesară în raport cu entropia generalizată și criza de sens care bântuie o lume care a devenit simultan mai interconectată și spiritual mai dilematic-confuzionantă.
Odată cu un precursor federalismului european precu Denis de Rougemont, afirmăm că proiectul european este, în profunzimea sa, o explorare centrată pe persoană — înrădăcinată în demnitatea singulară a ființei umane. Pe de altă parte, prin filosoful Emanuele Coccia, să ne amintim că ființa umană nu este suverană asupra naturii, ci este o parte care o completează pe aceasta. Iar, ghidați de Edgar Morin, îmbrățișăm complexitatea ca metodă de gândire: capacitatea de a asuma implicit contradicția și de a rezista lașității intelectuale a unor certitudini premature.
Gândirea economică ce animă acest ethos se inspiră din critica riguroasă a inegalității formulată de Joseph Stiglitz și din mișcarea Economy of Francesco — născută sub inspirația Papei Francisc — care insistă că piețele trebuie să servească persoanele și comunitățile, nu să le consume. Consumul sustenabil nu este privațiune. Este o formă superioară de libertate: libertatea celor care și-au redobândit capacitatea de a întreba pentru ce anume este, în plenitudinea sa, viața.
Prin Catedra Internațională Onorifică ”Jean Bart” (CIO-SUERD), platformă creată de Fundația EUROLINK – House of Europe, în parteneriat cu Academia Română, facem următoarea afirmație: călătoria spre o veritabilă reziliență societală — spre o Europă competitivă, suverană și umană — poate începe educațional mâine, nu peste un deceniu.
Ea începe cu programe de guvernanță deschisă și leadership responsabil care iau în serios atât agenda structurală Draghi–Letta, cât și transformarea culturală mai profundă a mindset-ului european fără de care acea agendă va fi lipsită de fundamentul civic de care are nevoie. Începe cu curricule care predau empatia alături de economie, gândirea critică alături de alfabetizarea digitală și apartenența ecologică alături de ambiția antreprenorială. Începe cu generarea deliberată a unui nou ethos european — înrădăcinat în umanismul post-personalist al lui Edgar Morin, în grija față de lumea vie pe care Emanuele Coccia o întrevede, în pasiunea civică federalistă pe care Denis de Rougemont, Altiero Spinelli și generația fondatoare a europenilor ne-au lăsat-o moștenire, și în perspectiva civilizațională pe termen lung pe care economia-lume a lui Fernand Braudel o oferă drept busolă și corectiv.
Ne imaginăm ”O Europă, O Piață” deoarece credem cu egală convingere în ambele jumătăți ale acestei formule. Milităm pentru această viziune, întrucât alternativa — o Europă tehnic integrată, dar cultural goală, economic raționalizată, dar spiritual rătăcită, competitivă ca producție, dar pauperă ca înțeles — nu este o Europă aptă să dăinuiască peste timp. Secolul din fața noastră va fi modelat de cei care înțeleg că civilizațiile nu se construiesc doar prin piețe, ci prin calitatea ființelor umane pe care piețele sunt în ultimă instanță menite să le servească — și prin profunzimea vieții interioare pe care nicio piață nu o poate oferi, dar pe care orice educație autentică o poate trezi.
Pentru conformitate,
Prof. Asoc. Sever AVRAM
Coordonator General CIO-SUERD ”Jean Bart”
